Adrian G. Romila scrie o carte despre fictiune ca “lume” compensativa, sperind ca magia literei scrise va genera la un moment dat o realitate tare. Unul dintre episoadele semnificative din carte este cel in care naratorul se intilneste, cartarescian, cu propriile rinduri scrise. Pentru narator, asta este dovada ca literatura creeaza realitate. Dar daca, dimpotriva, intilnirea cu concretul literei scrise nu e decit un semn ca lumea reala e pe cale sa se transforme, pentru un cititor patimas, intr-un infern de oglinzi care-i arunca in fata propria imagine? Autorul nu intra pe acest teren al indoielilor, care i-ar fi putut deschide si mai larg portile fictiunii speculative. Iubirea sa fata de literatura, nutrita de reprezentari paradiziace, ii interzice deocamdata sa paseasca in zona ei infernala, acolo unde mitologia luminoasa se transforma in contrariul ei. Insa complexitatea narativa desfasurata in aceasta carte il obliga sa continue cu o investigatie si mai ambitioasa. De aceea, astept cu nesmintit interes urmatoarele productii ale acestui scriitor cu o pozitionare atit de aparte in peisajul literar de azi.
